Cadrul psihoterapeutic: Ce este și de ce avem nevoie de el?

Practica psihoterapiei, dacă se dorește a fi cu adevărat una organizată, care poate oferi progresele și schimbările așteptate de către persoana care vine în terapie, va avea loc întotdeauna între anumite limite și cerințe (reguli) care constituie cadrul psihoterapeutic. Dincolo de a fi un element gratuit, nefundamentat, care limitează numai de dragul de a limita, cadrul reprezintă acea parte a terapiei ce diferențiază probabil cel mai clar între o intervenție psihologică-psihoterapeutică profesionistă și una falsă, diletantă, potențial abuzivă și care riscă să degenereze în haos, într-o încercare de „ajutare” a persoanei vulnerabile psihologic (emoțional) prin tehnici și intervenții „ghicite”, învățate „după ureche” sau din surse obscure și aplicate în mare parte intuitiv, fără a se ține cont de aspectele personale și sensibile ale celui/celei care caută ghidaj și ajutor.

Cu alte cuvinte, un serviciu psihologic/psihoterapeutic profesionist, onest și realist va veni întotdeauna, fără excepție, împreună cu un set de reguli care, așa cum s-a discutat în literatură și cum fiecare psihoterapeut a descoperit în practică, este de natură atât să ajute procesul, protejându-l de diverse derapaje, cât și să trezească, ocazional, anumite controverse, neînțelegeri și nemulțumiri, ori chiar veritabile reacții de revoltă din partea persoanelor aflate în terapie. Textul de față își dorește să adreseze fiecare dintre regulile (cerințele) care constituie cadrul terapeutic în speranța de a aduce o mai bună claritate atât asupra acestor reguli (care sunt ele?), asupra motivelor care le fac necesare (de ce ne trebuiesc?) pentru fiecare dintre cei doi parteneri ai muncii terapeutice – pacientul și psihoterapeutul, dar și pentru a scoate la lumină o parte din motivele care îl fac uneori atât de dificil de acceptat.

În continuare voi prezenta și voi discuta o listă de cerințe terapeutice pe care eu le utilizez în psihoterapie și care consider că ar trebui prezentate în mod obligatoriu la începutul fiecărei psihoterapii, în cadrul primei sau a primelor ședințe de cunoaștere. Lista reprezintă strict viziunea mea și este posibil ca alți specialiști să omită anumite reguli dintre cele prezentate ori să adauge altele în practică, după cum consideră necesar.

1) Prima regulă a psihoterapiei privește durata ședințelor. Acestea au în mod tradițional o durată standard (fixă) de 45 sau 50 minute, care poate suferi totuși anumite variații în practică, în funcție de cerințele momentului terapeutic. Este totuși o durată (și o limită) de care trebuie ținut cont din mai multe motive: în primul rând, pentru a proteja mintea terapeutului și pentru a-i permite un timp minim de recuperare (de „împrospătare” mentală) de care acesta are nevoie pentru a se pregăti psihic în vederea întâlnirii cu următorul pacient. Dacă acest timp nu este asigurat – sau, mai bine spus, terapeutul nu și-l asigură prin oprirea ședinței la timp – apare inevitabil riscul acumulării oboselii, oboseală care se va face simțită în calitatea prezenței și a inspirației din timpul ședințelor care urmează. În completarea nevoii de odihnă vin desigur și alte nevoi fiziologice, omenești, a căror îndeplinire este făcută posibilă prin această „pauză dintre ședințe”. În al doilea rând, terminarea ședinței la o oră prestabilită ajută de asemenea persoana aflată în terapie; două dintre efectele importante ar fi următoarele: ședința de terapie poate deveni extrem de solicitantă emoțional pentru pacient, prin prisma anxietăților pe care explorarea zonelor dureroase din interiorul nostru tinde să le trezească. Încheierea ședinței vine așadar cu o eliberare temporară din această tensiune psihică, permițând recuperarea până la debutul următoarei ședințe. Al doilea efect privește valorizarea ședinței și a psihoterapiei și selectarea faptelor importante de relatat. Ideea că ședința este limitată ca timp ne face să simțim o presiune benefică (un eustres am putea spune), care ne determină să ne concentrăm asupra subiectelor importante pe care avem nevoie să le povestim în scopul valorificării timpului limitat de care dispunem. În completarea acestor idei vine și o interpretare pe care teoria psihanalitică o conferă încheierii ședinței: oprirea ședinței marchează revenirea principiului realității, altfel spus ieșirea din spațiul emoțional regresiv asigurat de relația cu terapeutul – spațiu care a fost comparat de-a lungul timpului cu spațiul oniric, al visului – și întoarcerea la „lumea reală”. Multe persoane descriu în chiar acești termeni ieșirea din ședință și din cabinet și pășirea în stradă, în vederea revenirii la programul cotidian: „Parcă m-aș fi trezit din somn/din visare”. Alternativa acestei formule standard ar implica o durată extinsă, variabilă și, în anumite cazuri impredictibilă a ședințelor, situație excepțională care s-a întâlnit și care se poate încă întâlni în anumite cazuri speciale, ale persoanelor cu suferințe psihice severe în mod deosebit, dar care nu pot reprezenta regula standard de lucru; riscul inerent acestor extinderi ale duratei ședințelor îl constituie ceea ce numim alunecarea în zona iluziei relaționale (în relație cu terapeutul); voi reveni asupra acestui fenomen la finalul articolului, în secțiunea dedicată terapiei online. Trebuie reținut faptul că regula duratei prestabilite a ședințelor are și o excepție clasică, aceasta fiind prima ședință (sau primele ședințe) de cunoaștere care reprezintă interviul terapeutic preliminar. Deși există terapeuți care păstrează durata standard inclusiv în primele ședințe, o majoritate a specialiștilor asigură un timp ceva mai extins primelor discuții, ce variază în jurul intervalului de 60 minute.

2) A doua regulă a psihoterapiei privește frecvența întâlnirilor și este, în fapt, o cerință compusă din două părți: primul aspect privește așa-numita frecvență minimă a întâlnirilor care, pentru majoritatea terapiilor este (ori se recomandă a fi) de o ședință/săptămână. Acest lucru nu înseamnă desigur că nu există terapeuți care lucrează (sau acceptă să lucreze) cu frecvențe mai scăzute (ex: o ședință la două săptămâni), dar acest fapt se va reflecta inevitabil în calitatea și în ritmul terapiei – ne putem imagina prin analogie efectele/beneficiile pe care le are mersul săptămânal la sala de fitness prin contrast cu cel la două săptămâni sau inconstant, dezorganizat; în dificultatea de a face legături și de a obține insight-uri (conștientizări), ideile din ședința anterioară tinzând să se piardă, să fie uitate până la următoarea întâlnire îndepărtată în timp, rezultatul final fiind, inevitabil, întârzierea progreselor sau, în unele cazuri, chiar sabotarea terapiei. Din punct de vedere psihanalitic solicitarea unei frecvențe reduse a ședințelor nu este niciodată întâmplătoare, ci aceasta vine pe fondul unor motivații inconștiente precise care privesc apărările psihice împotriva emoțiilor neplăcute (ex: anxietatea care apare în timpul ședințelor) și fenomenul general de rezistență la terapie – o parte semnificativă din noi înșine se opune întotdeauna, inconștient, progresului terapiei și realizării schimbării, vindecării emoționale. Din experiența în cabinet cu terapii începute sau trecute pe parcurs la o frecveță redusă pot să atest faptul că această decizie (comună) duce aproape fără excepție, mai devreme sau mai târziu, la un blocaj terapeutic și/sau la oprirea prematură a terapiei (abandon terapeutic). Ceea ce se câștigă așadar în aparență, pe partea financiară (frecvența redusă aduce cu sine un cost mai redus al terapiei) și în termeni de confort psihic (o experiență terapeutică mai lejeră per ansamblu), va fi plătit pe partea obiectivelor terapeutice realizate numai parțial, la suprafață, ori deloc, fără asigurarea unei anumite solidități (rezistențe în timp) a progreselor pentru care s-a muncit.

Al doilea aspect privitor la frecvență este posibilitatea frecvenței crescute. În forme profunde de psihoterapie cum este psihoterapia psihanalitică/psihanaliza (sau alte forme de terapie psihodinamică) a existat în mod tradițional cerința ca terapia să fie desfășurată cu o frecvență crescută, acest lucru însemnând între 2 și 5 ședințe săptămânale, cerință înaintată în special persoanelor care sufereau de afecțiuni complexe precum tulburările de personalitate sau de alt tip. Acesta ar fi un aspect istoric. În prezent majoritatea psihoterapeuților nu mai practică o frecvență ridicată standard, obligatorie, ci, cum am prezentat mai înainte, o frecvență de bază necesară bunei desfășurări a procesului (ședința săptămânală). Frecvența crescută rămâne totuși o posibilitate de lucru utilă și este recomandată în mod special în acele cazuri complexe despre care am menționat (ex: tulburarea de personalitate borderline, trauma severă/complexă) ori persoanelor care au o înaltă motivație și capacitate de insight, o dorință puternică de autocunoaștere. Ea reprezintă așadar o opțiune care poate fi accesată la începutul sau pe parcursul terapiei, ținând cont și discutând toate aspectele care o pot face avantajoasă sau, uneori, contraindicată – posibilitatea de tolerare financiară dar și, în special, emoțională, interioară, o frecvență crescută atrăgând după sine și o intensificare a procesului terapeutic, respectiv, a experiențelor emoționale trăite în terapie.

3)     Cea de-a treia cerință a terapiei privește costul acesteia exprimat în bani. Tariful per ședință este un aspect esențial al cadrului terapeutic deoarece deschide sau închide posibilitatea unei persoane de a lucra cu un terapeut anume, raportat la posibilitățile financiare ale acesteia, creând în același timp predictibilitate – cunoscând costurile ne putem organiza viața în prezent și în viitorul apropiat a.î. să reușim să ne asigurăm accesul la acest serviciu de ajutor. Acesta trebuie comunicat de la începutul terapiei, în cazul în care nu este deja cunoscut printr-un acces extern la informații (ex: afișarea pe site-ul personal al specialistului ori pe alte platforme) sau solicitat anterior primei întâlniri (în cadrul unui apel telefonic, spre exemplu). Tariful, reprezentând suma de bani convenită a fi achitată pentru psihoterapie, reprezintă singura nevoie cu care terapeutul este îndreptățit să vină către pacient, plata pentru munca sa. Înaintea oricărei alte valori care îi poate fi dată în imaginație, suma de bani pe care o achităm în terapie este ceea ce permite continuarea terapiei pentru amândoi partenerii echipei terapeutice. Tariful poate fi negociat cu acordul terapeutului, în anumite circumstanțe (ex: cazuri sociale, studenți cu venituri restrânse), optându-se pentru un cost redus (provizoriu sau pe termen lung) sau poate fi fix, nenegociabil. Acesta poate de asemenea să fie redus în anumite perioade din terapie, spre exemplu atunci când persoana (care a început terapia achitând tariful integral) traversează o perioadă deosebit de dificilă d.p.d.v. financiar (ex: pierderea locului de muncă, divorțul, tratamentul medical extrem de costisitor), motiv pentru care este întotdeauna recomandată aducerea în discuție cât mai directă și din timp a acestor potențiale obstacole pentru terapie care pot surveni pe latura financiară. Soluții pot fi întotdeauna găsite, și pot fi găsite mai ușor în doi.

4) A patra regulă a cadrului terapeutic este probabil și cea mai controversată și, din experiența mea, cea mai capabilă să trezească emoții intense și acțiuni impulsive în rândul persoanelor aflate în terapie, atunci când este (re)adusă în discuție. Aceasta este regula plății ședințelor lipsite sau anulate, situații care intervin mai devreme sau mai târziu în cursul fiecărei terapii. Fenomenul tipic care apare este următorul: regula achitării ședințelor lipsite este prezentată la începutul terapiei împreună cu celelalte reguli, moment în care majoritatea persoanelor (nu toate) acceptă regula înțelegând conștient raționamentul din spatele ei, care este unul dublu: fiecărei persoane aflate în terapie îi este rezervată și asigurată o oră din timpul programului de lucru, oră care este a ei și numai a ei și care poate fi asigurată în baza plății periodice (sau anticipate); în același timp, persoanei îi este asigurat locul în terapie, în contextul în care fiecare terapeut are (sau ar trebui poate să aibă) un număr maxim (limitat) de pacienți cu care poate lucra în mod eficient, implicat și empatic, evitând epuizarea și/sau atitudinile superficiale, mecanice, care survin în timp atunci când cantitatea ia locul calității în actul terapeutic. Ținem cont că întotdeauna pot apărea și vor apărea evenimente de viață care vor solicita persoana să lipsească una sau mai multe ședințe, unele banale (ex: uităm de programare), altele extreme sau neobișnuite (ex: plecăm în delegație cu munca, un membru al familiei este bolnav și cere să îl asistăm). În astfel de situații, terapeutul va aduce de obicei în discuție în cadrul următoarei ședințe faptul că ședința/ședințele lipsite vor trebui achitate, întrebând persoana ce părere are despre această cerință, încercând în același timp să îi înțeleagă reacția, ce poate fi de două tipuri: persoana poate înțelege motivele din spatele cererii, amintindu-și că regula a fost prezentată încă de la începutul terapiei, și acceptă achitarea ședinței/ședințelor absentate. Din punct de vedere psihanalitic trebuie subliniat un aspect important: capacitatea de a înțelege raționamentele acestei reguli și motivele pentru care terapeutul vine cu această cerere către pacient este un indicator foarte bun pentru terapie și pentru relația terapeutică, deoarece la un nivel mai profund (inconștient) plata ședințelor, dincolo de a fi un act de supunere în fața cadrului și a autorității terapeutului, reflectă capacitatea persoanei de a avea grijă de relațiile importante pentru ea, grijă pe care o poate exercita chiar și într-o situație deosebit de frustrantă – pentru cine nu ar fi frustrant să plătești ceva și, aparent, să nu primești nimic? Această capacitatea se leagă de asemenea de ideea privitoare la rolul tarifului (banilor în terapie), idee înțeleasă și valorizată de pacient.

Există în același timp și un scenariu mai neplăcut, acela în care cererea terapeutului trezește în interiorul pacientului o reacție emoțională puternică, acesta catalogând cel mai adesea solicitarea ca fiind una nedreaptă, absurdă și abuzivă, deși regula a fost comunicată și acceptată conștient, declarativ (verbal) la începutul procesului terapeutic. Se dovedește în aceste cazuri că regula nu a fost acceptată și înțeleasă în mod profund (la nivel relațional și emoțional am putea spune) la momentul prezentării, situația descrisă aducând la suprafață un puternic conflict trăit în relație cu terapeutul, un conflict care la o analiză mai atentă, prin dialog deschis și prelucrarea emoțiilor intense, descoperă o serie de conflicte mai vechi pe care pacientul le-a trăit în trecut în relațiile de îngrijire emoțională importante pentru el și/sau în raport cu figurile de autoritate. Este ceea ce în psihanaliză numim transfer negativ, fenomen care poate avea foarte multe nuanțe și cauze, și care este adesea activat la momentul prezentării acestei solicitări. Această reacție nu este totuși una „rea”, deoarece poate ajuta terapia să progreseze, aducând la suprafață, așa cum am exemplificat, conflicte mai vechi și profunde din interiorul persoanei care pot fi mai departe analizate și lucrate în terapie. Cu toate acestea, transferul negativ, atunci când depășește limita de toleranță a persoanei, poate avea un efect deosebit de distructiv care ia forma impulsului de a abandona terapia. Ce trebuie reținut este că acest impuls, chiar dacă apare motivat la prima vedere de sentimentul de nedreptate declanșat de cererea terapeutului, ascunde aproape întotdeauna și alte motive inconștiente care urmăresc sabotarea procesului terapeutic (rezistența la terapie). Din acest motiv recomandarea mea va fi aceea de a căuta să punem sub semnul întrebării impulsul care apare, discutând deschis cu terapeutul despre ceea ce simțim și despre nevoile pe care le avem, căutând împreună posibilele soluții de care avem nevoie pentru a ieși din impas. Orice pulsiune distructivă va apărea mai atrăgătoare decât încercarea constructivă de a schimba ceva în mai bine, cu ajutorul cuiva, prin relație. Totuși, nimic nu se poate schimba prin distrugere și abandon, este o realitate pe care o cunoaștem probabil cu toții.

În completarea acestei reguli trebuie menționat aspectul reprogramărilor și al perioadelor de concediu. Ca și în privința celorlaltor reguli, un consens general nu există; anumiți terapeuți vor solicita o plată separată pentru noua ședință (reprogramată), cât și pentru cea stabilită inițial, care a fost absentată. Alții, printre care mă număr și eu, nu solicită achitarea suplimentară a ședinței reprogramate, în anumite condiții. Spre exemplu, în practica mea încerc să asigur reprogramarea ședinței lipsite în altă zi sau la altă oră din cursul zilei inițiale a programării, în funcție de posibilitățile mele și ale pacientului, dar nu în cursul altei săptămâni (cea următoare). Acesta este un aspect de asemenea specificat la începutul terapiei, cel al posibilității și, chiar mai mult, al încurajării de a încerca, în fiecare situație în care anularea devine necesară, reprogramarea ședinței în vederea asigurării continuității procesului terapeutic. Fără continuitate și perseverență schimbarea (dezvoltarea) nu este posibilă.

Referitor la perioadele de concediu, din punctul meu de vederea acestea reprezintă unica excepție de la regula prezentată – orice perioadă rezervată de pacient pentru sine în scopul odihnei, al recuperării fizice și mentale, ori pur și simplu al trăirii vieții într-un mod plăcut care să nu implice munca, este atât o nevoie benefică cât și un drept al persoanei care trebuie respectat de către toții actorii vieții sale. O cerință punctuală va fi totuși aceea a comunicării prealabile, într-un interval de timp suficient bunei organizări, a perioadelor de concediu, cerință care va căuta să fie respectată atât de către pacient, cât și de către terapeut (în privința concediilor sale).

5)     Cea de-a cincea regulă care compune cadrul psihoterapiei nu implică un aspect fix, ci mai degrabă o recomandare care se poate dovedi de foarte mare ajutor în situațiile în care terapia ar ajunge (și foarte adesea ajunge) în acel punct al evoluției sale. Discutăm despre cerința ca orice întrerupere a terapiei pe care persoana ar dori să o realizeze pe durata acesteia să fie discutată cu terapeutul în cadrul ședinței/ședințelor de terapie, având rezervată un timp dedicat, suficient cât să îi ajute pe cei doi să înțeleagă corect toate motivele conștiente dar și nevoile latente (profunde) care au adus această decizie în prim plan. Exemple concrete ale unor asemenea momente din terapie sunt impulsul de „a lua o pauză”, temporară sau nedeterminată, de la terapie, ori impulsul de a opri irevocabil procesul terapeutic, motivațiile fiind diverse – cel mai adesea persoana poate afirma că „se simte mai bine și nu mai are nevoie de terapie”, că „nu mai are banii sau timpul necesar pentru a continua”, în timp ce alteori decizia este prezentată mult mai abrupt, fără explicații, ori prin mijloace de comunicare indirecte, impersonale, cum sunt mesajele SMS sau pe WhatsApp. Un aspect esențial care trebuie înțeles este că această cerință-recomandare nu implică un refuz sau interdicția de a încheia terapia – cum este adesea greșit interpretată –, ci un îndemn de a înțelege corect și onest tot ceea ce se întâmplă în interiorul nostru, în viața din exterior și, uneori, în relația terapeutică – amintim acțiunea transferului! Persoana aflată în terapie are dreptul în oricare moment al terapiei să oprească procesul, iar acest drept nu poate fi pus sub semnul întrebării, însă motivele din spatele deciziei pot și ar trebui să fie puse sub semnul întrebării dacă ne dorim să obținem o cunoaștere autentică a propriei persoane, a ceea ce avem nevoie, ce ne face bine și ce simțim că nu ne ajută, aspecte care chiar și în terapie, în relația (aparent bună) cu terapeutul pot fi evitate în mod conștient sau inconștient. Tot ce este dificil de pus în cuvinte va căuta să fie pus în act, prin întreruperea sau abandonarea terapiei și a relației terapeutice și, într-o manieră asemănătoare cererii de reducere a frecvenței ședințelor, despre care am discutat mai sus, ne putem gândi că aceste impulsuri caută mai degrabă să mențină ascunse conflictele emoționale profunde ale pacientului. O indicație generală care se face pentru asemenea situații ar fi ca deciziile de acest tip să fie anunțate cât mai din timp, pentru a rezerva un număr de ședințe (4 ședințe ar fi cel standard) în care pacientul și terapeutul să poată să lucreze împreună pentru a încerca să înțeleagă ce s-a întâmplat de fapt în relația terapeutică și/sau în viața pacientului, dincolo de suprafața problemei. O astfel de discuție atentă și onestă nu va conduce doar la o decizie mai informată, mai în acord cu propria persoană în întregul ei (și nu doar cu impulsul de moment), ci și la o consolidare sau chiar transformare a relației dintre cei doi parteneri ai terapiei.

În încheiere aș dori să abordez un alt element care, deși nu poate fi considerat ca fiind o parte clasică a cadrului terapeutic, a devenit din ce în ce mai cunoscut și mai prezent în practica psihoterapiei din ultimii ani. Mă refer aici la varianta online a ședințelor de terapie. Deși exista ca opțiune încă dinainte, este un lucru cert faptul că pandemia globală a virusului Covid, prin care ne-am văzut cu toții nevoiți să trecem, a avut drept efect direct în domeniul psihoterapiei creșterea numărului de cereri și a ofertei serviciilor psihologice și de psihoterapie desfășurate în variantă digitală, sau cum spunem în mod obișnuit, online. Această schimbare profundă în modul în care privim și în care ne desfășurăm terapiile consider că a adus atât efecte pozitive, imediat vizibile, cât și unele potențial negative, mai puțin evidente. Cele pozitive țin în primul rând de creșterea accesibilității la serviile psihologice de specialitate pe toată durata condițiilor de carantină/izolare socială și a restricțiilor de mobilitate instituite în timpul pandemiei. Ne putem gândi mai apoi la faptul că un mare număr de oameni nu ar fi avut (ori nu ar avea) șansa accesării unui serviciu profesionist psihologic/psihoterapeutic pe fondul limitărilor de natură geografică, ori dacă ar fi avut, ar fi avut acces la un număr restrâns de specialiști dintre care găsirea celui potrivit, compatibil din punct de vedere al stilului de lucru, ar fi fost îngreunată ori chiar imposibilă, variantele locale fiind desigur limitate (în special în mediul rural și orașele mici). Beneficiul opțiunii online devine chiar mai evident în cazul persoanelor cetățeni români deplasate ori emigrate în țări străine (de notat că în mod tradițional formula de lucru online era rezervată aproape fără excepție acestor cazuri deosebite, desfășurării terapiei cu persoanele aflate în imposibilitatea deplasării la cabinet). Aș menționa, de asemenea, și cazul persoanelor care prezintă limitări ale mobilității dezvoltate pe un fond medical, suferind de afecțiuni ale aparatului osteo-muscular, neurologice ori de alte forme de dizabilitate, limitări temporare (tranzitorii) ori definitive. În completarea vizitelor ocazionale la spital, în clinici sau centre de îngrijire, și a intervențiilor psihologice realizate la domiciliu (situație excepțională), varianta digitală vine ca o șansă reală, altădată de neimaginat, oferită acestor persoane în vederea sprijinirii nevoilor lor psihologice, emoționale.

Avantajele, după cum am spus, sunt suficient de clare; dar care ar fi dezavantajele? Acestea sunt mai puțin vizibile și pentru a le înțelege trebuie să facem din nou apel la aspectele mai profunde ale experienței și relației terapeutice, dar și umane în general. Primul argument ar putea fi acela că nicio relație umană care se dorește a fi de ajutor, care își propune a face posibilă vindecarea emoțională, nu poate să fie una la distanță, a-corporală, lipsită de prezența fizică a celuilalt, așa cum se întâmplă în dimensiunea online-ului. Nevoia contactului fizic, chiar și a celui indirect așa cum apare acesta în psihoterapie (spre exemplu, prin împărțirea aceleiași camere), este una dintre cele mai primare și importante nevoi ale ființei umane, motivele fiind cât se poate de simple: niciunul dintre noi nu ne-am născut, nu am crescut și nu am învățat ce este lumea în afara prezenței fizice a altor persoane importante. Acest lucru nu înseamnă desigur – așa cum se poate contraargumenta – că terapiile online nu funcționează, deoarece constatăm la ordinea zilei că ele funcționează și chiar oferă rezultate valoroase. Ce doresc să subliniez este faptul că în interacțiunea online (și numai online) ceva din relație este întotdeauna pierdut ori rămâne ascuns, negăsind spațiul potrivit pentru a ieși la suprafață. Din experiența personală a multor psihoterapii desfășurate și duse la sfârșit în varianta online pot atesta faptul că, într-un mod similar dinamicii care apare în terapiile cu frecvență redusă, spațiul online ajunge cel mai adesea să fie folosit în mod inconștient în serviciul apărărilor psihice, al rezistenței și, în esență, al evitării acelor aspecte profunde și sensibile, vulnerabile, dureroase, din interiorul fiecărei persoane. Toate aceste aspecte pot desigur și ar trebui să fie abordate deschis în cadrul psihoterapiei, fie ea online sau fizică, iar fenomenele descrise mai sus nu trebuiesc înțelese într-o manieră fatalistă – ele exprimă un risc, nu o certitudine și, așa cum am menționat, terapia online rămâne o formulă deosebit de benefică atunci când nu există alternativa prezenței fizice.

Există în același timp situații în care prezența fizică ar fi posibilă, dar apare cererea expresă pentru întâlnirile online, motivele posibile fiind diverse: lipsa timpului de a ajunge la cabinet și/sau suprapunerea cu programul zilnic ori cu alte obligații; distanța mult prea mare (și obositoare) până la cabinet; indispozițiile fizice mici sau mari, de moment; declarația, explicită și conștientă, că varianta online este mult mai confortabilă, din toate punctele de vedere; lista poate continua. Am discutat deja despre faptul că fiecare dintre aceste cereri apărute în terapie poate exprima ceva specific, în mod inconștient, privitor la felul în care persoana se simte în terapie și în relație cu terapeutul (prin transfer). Motivele pentru care alegem o variantă sau alta pot prin urmare să nu țină doar de ce conștientizăm în acel moment. Țin în același timp să mai punctez un alt aspect, un posibil dezavantaj al trecerii psihoterapiei, parțial (ocazional) sau pe termen lung în online, iar acest aspect privește principiul realității (discutat mai înainte în cadrul regulii privitoare la durata și încheierea ședințelor): o parte importantă a realității implică faptul că schimbarea, creșterea (maturizarea) și evoluția personală (psiho-emoțională) nu se va realiza într-o zonă de confort fizic și/sau psihic. (Analogia sălii de fitness devine încă o dată utilă) Progresul cere o pășire în afara spațiului cunoscut și plăcut și exersarea unui efort susținut care în timp ne face capabili să experimentăm viața în moduri noi, până atunci limitate sau de neconceput. Ideea și căutarea „celei mai ușoare” variante va fi una firească, făcând parte din natura umană (tendința de evitare a disconfortului), dar nu și productivă, terapeutică, deoarece ea caută menținerea persoanei într-o zonă a iluziei, zonă care își are rădăcinile emoționale în experiențele trăite în copilăria mică, atunci când impresia și nevoia principală a copilului era aceea ca mediul din jurul său să se adapteze nevoilor și cerințelor sale, fără excepție, fără instigarea vreunui disconfort. Ce este câștigat așadar în fantezie, în inconștient, poate să fie pierdut în șansa reală de a obține o schimbare de durată și de profunzime, o creștere care să reziste probei timpului, căutând acele „scurtături” și simplificări ale procesului nostru de dezvoltare.

Un ultim argument în favoarea întâlnirilor fizice privește ergonomia ședințelor, sau altfel spus felul în care ne pregătim în timpul pre- și post-ședință, aspecte cel mai adesea trecute cu vederea în majoritatea psihoterapiilor dar care joacă un rol deosebit în terapia psihanalitică. Nu discutăm numai despre timp totuși, deoarece timpul petrecut pe drumul către cabinet (sau chiar mai devreme) aduce cu sine și un spațiu fizic (deplasarea prin oraș spre exemplu) și mental în care tot ceea ce dorim, conștient sau nu, să discutăm în cadrul ședinței va fi pus în mișcare, accesat sau reluat din punctul lăsat la finalul ultimei întâlniri, uneori abandonat în întregime în favoarea unui subiect considerat de o importanță mai mare. Rezultatul este o schiță mentală, un rezumat în avans am putea spune al ședinței și întâlnirii care urmează să se-ntâmple, ordonare interioară care nu întotdeauna are posibilitatea să apară în cazul ședințelor online (spre exemplu: când persoana doar ce a ajuns acasă de la birou și trebuie să se logheze în ședința de terapie ori, cum se întâmplă chiar mai des, când se vede nevoită să treacă din munca online, de acasă, direct în ședința online de terapie, ori să țină ședința de terapie într-una dintre pauzele de la muncă, revenind apoi imediat la activitate...). În completarea acestui timp anterior întâlnirii există un al doilea, de o importanță egală, cel de după ședință. Dacă înaintea întâlnirii are loc acea pregătire, conștientă și inconștientă, a celor ce urmează să fie discutate, deci o mișcare de jos în sus, din interiorul nostru către exterior, către relație și către vorbire, ne putem imagina cum timpul de după încheierea ședinței de terapie aduce cu sine o mișcare inversă care caută să așeze tot ceea ce a fost adus la suprafață în cadrul discuției, dând tuturor acelor subiecte și conținuturi o nouă ordine în interiorul nostru. Acesta este sensul din spatele expresiei atât de folosite în domeniul nostru: „vom lăsa acum să se așeze”. Timpul care urmează terapiei, alături de spațiul pe care îl folosim prin deplasare și senzațiile fizice care îl acompaniază, reprezintă așadar o resursă de care mintea se folosește pentru a continua munca realizată în ședință, astfel încât cele aflate în terapie, în dialog cu persoana și cu mintea terapeutului, să poată să devină cu adevărat ale noastre.

Am încercat în rândurile de mai sus să ofer o imagine de ansamblu a regulilor care compun – sau care, în viziunea mea, ar trebui să compună – cadrul psihoterapeutic și, poate mai important, a motivelor reale, evidente și profunde, care fac aceste reguli atât de necesare procesului terapeutic. Ce am descris în articol se va regăsi sau nu în practica fiecărui psihoterapeut și în experiența fiecărei persoane care caută ajutor în psihoterapie; esențialul, mai mult decât o „urmare orbească” a acestor cerințe, va fi ca cei doi parteneri care lucrează împreună să găsească încrederea necesară pentru a discuta despre aceste reguli fără de care terapia nu ar putea exista într-o formă coerentă, cu toată bogăția de emoții, plăcute sau intense, turbulente, pe care ele le vor trezi în interiorul nostru. Așa cum regulile și psihoterapia tind în general să o facă.